Despre organizatiile trecute… sau viitoare?

Am preluat integral articolul de la Lucian Mandruta de pe blogul personal

Mi-a placut foarte tare articolul pentru ca sintetizeaza faptul ca Adevarul este unul singur:
Oriunde, oricum, oricand e nevoie de un lider care formeaza o comunitate care se simte bine si se ajuta reciproc, iar banii sunt doar o bonificatie temporara. Ceea ce ramane este doar emotia si sentimentul de a face parte dintr-un grup care functioneaza.
————–

Sarbu

Orice as spune zilele astea despre Adrian Sarbu porneste pe un picior gresit: acum sunt din nou angajatul lui. Daca il laud, o sa spuneti ca sunt un pupincurist (si nu doar voi).

Daca il critic, o sa spuneti ca bravez. Si-as fi oricum nesincer: mie imi place.

As vrea deci sa va rog sa cititi ce-am scris acum cativa ani in Dilema, in perioada in care lucram la compania concurenta. Tineti deci seama ca e un text scris in momentul in care nici prin cap nu-mi trecea ca as putea sa ma intorc sa lucrez in trustul lui.

Desi, intr-un fel foarte ciudat, imi lipsea tocmai el.

(text preluat din Dilema Veche)

“Am sa încep cu motivul pe care nimeni nu-l recunoaste atunci cind aducem vorba despre fostul nostru sef: chiar mi-e dor de el. E o slabiciune pentru care, fara îndoiala, m-ar fi mitraliat cu cîteva vorbe grele, proaspete si pline de energia telurica a omului lipsit de îndoieli. Nu se cuvenea sa vorbesti despre el în companie – doar despre brand, produs, marfa audiovizuala, layout. Cu toate astea, compania nu era despre nimic altceva decît despre Sîrbu, într-un fel insidios si în acelasi timp perfect natural.

De la „te uiti si cîstigi“ la „gîndeste liber“, sloganele astea au fost ale lui. Discursul brandului era de fapt discursul unui om, care avea ceva de spus românilor, angajati sau nu: „baaa, fiti moderni si destepti, ca va ia mama dracului!“. Pe noi ne-a luat. Ne-a luat si ne-a angajat în atelierul lui decorat cu aripi de înger, care ne-a devenit si casa. Eu am intrat într-o zi de decembrie a anului 1995 si-am iesit dupa cîteva secunde, masurate pamînteste în 8 ani. În cîteva secunde astea au trecut sute de jurnale, doua-trei-o-mie de editii speciale si-un ziar, plus cea mai mare parte a tineretii, pe care altii au pierdut-o iresponsabil. Traind. Dar timpul trece repede cînd esti îngrozit. Si eram în fiecare clipa. La început, ca ar putea intra peste noi în redactie si descoperi o virgula aiurea, un cadru „murdar“, o stire insuficient exploatata. Apoi ca ar putea suna, sîmbata noaptea la ora 2, pentru înca o sedinta despre un proiect care avea deja 100 de pagini scrise în noaptea precedent?. Nici nu mai stiu daca întîlnirile astea se întîmplau asa de des, însa am ramas cu sentimentul ca se puteau întîmpla oricînd. Si ca niciodata nu ai facut destul pentru ca mîine, marfa ta sa fie – cum îi placea sa zica într-o vreme – outstanding. Un om mai slab de înger ar fi urît, dupa o vreme, perfectiunea pe care ne-o cerea.

Dar îngerii ramîneau afara, tinuti la distanta de bodyguarzi, iar noi o practicam. Pe ea, perfectiunea. De fapt, Sîrbu stia ca nu trebuie sa fii niciodata singur. Pentru ca oamenii singuri sînt tristi, au îndoieli, au momente de pauza, au slabiciuni. Asta nu e bine nici pentru ei si nici pentru organizatie. Organizatia, ei, da, era sa uit: desi o firma, era de fapt o forma de asociere care n-avea nimic comercial în ea. Un kibbutz, un falanster, o familie în care tatal împartea atentia, dreptatea si pîinea. Cu griji, ca toate trei articole sa fie în exces fata de ce oferea piata… Nu va grabiti însa cu viorile pe coloana sonora: bineînteles ca facea si profit, investit cu chibzuinta în cei mai smecheri pantofi pe care i-am vazut în viata mea!

Altminteri, Sîrbu a facut din noi oameni noi – cei pe care îi visa Ceausescu, însa nu stia cum sa-i produc?. Nu stia sau nimeni nu-i spusese: „ba, da-le bani Si da-le voie. Dupa care vino în fiecare zi sa vezi ce-au facut!“. (…)

Unii sînt în America, altii în Anglia, restul prin media româneasc?. O forta centrifuga de esenta necunoscuta ne-a aruncat cît colo, de cele mai multe ori prin voia noastra. Sîntem însa în continuare membri ai sectei pe care as numi-o „supravietuitorii lui Sîrbu“, oameni nu foarte diferiti de cei eliberati din Gulag, care se întîlnesc sa-si aduca aminte de teroarea traita atunci. Care, între altele, le-a construit carierele, la fel cum armata te învata sa-ti faci patul si sa-ti calci pantalonii. Uite, citesc din nou articolul asta si-mi dau seama ca exista o specie de cititori care vor sti pîna la capat ca n-am spus totul despre el. Nici cele bune si nici cele rele: e vorba de fostii mei colegi. Dar am scris toate lucrurile astea pentru ca Sîrbu a intrat în legenda, chiar daca, zilele astea, e masurat din toate partile de ochii jurnalistilor lui sau ai celorlalti. Nu stiu cîta legatura are legenda asta cu realitatea de acum. I-am scris însa, pentru a-i întoarce un serviciu.

M-a facut sa înteleg cine sînt.

Poate acum va întelege si el cine e”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

− 1 = 1

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Protected by WP Anti Spam